Cerul furtunii rascolit de-un tunet,
de o bataie de inima silita.
De ce taci si inghiti cand chipul tau
iti arde lacrima si buza rascolita?
Nici vantul marii nu te atinge parca...
Te-ai inchegat in frigul tau sublim;
Si risti sa mori, lungindu-te pe-o piatra
in efemerii turturi de suspin.
Esti o madona a strancilor crapate
ce canta ca o muza sugrumata.
Urland doinesti iluzii-ntortocheate,
ucizi tot ce umanizai odata.
Nu pot sa vad cum te ridici la ceruri!
De ce ma sfasii plangand pe bratul meu?
Peronul vietii cunoaste multe trenuri...
Si unde pleci tu, nu-i mai Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu