E alb.
Totul e alb în jurul ochilor mei,
iar trenul rulează ca o legănare de draci.
Şinele care odată îmi dădeau gând de suicid
acum abea îşi mai arată luciul prin zăpadă.
E un luciu murdar când ştiu
că staţia următoare îmi e oprirea.
Zăpada e magia iubirii noastre.
Asta a fost cândva demult,
Când ochii nu cunoşteau nici noroi, nici durere.
Azi, ca nişte maci luaţi din locul lor,
ne pierdem roşeaţa şi viaţa.
Nu apucăm să mai vedem omătul,
Că deja ne şi stingem…
Azi trec cu ochii prin geamul murdar al trenului.
Afară e apus şi alb…
Eu rulez în zuruiala asta caldă
şi mă simt noroi.
Fulgii mei nu vor,
sau nu pot să mai cadă…
Aş putea să alerg în tren vreo două zile…
dar dacă în staţia următoare nu mă aşteaptă nimeni?
Şi dacă acolo nu e albul acesta hipnotizant?
Iubirea mea, dacă aş rula spre tine
m-aş opri la mijlocul drumului
căci mi-e teamă că trenul acesta
nu ştie unde mă aştepţi tu…
Lumina roşiatică mă condamnă şi ea la culoare
Când eu, nu vreau decât să plutesc, să mă simt alb.
Vino tu, iarnă, cu gheţuri şi zăpadă cu tot
Şi aşterne-te în mine.
Eu deocamdată rulez în alb. Tu, iubire?
